Author: Alin Todirica
•duminică, octombrie 09, 2011
Am ales sa renunt la scrisul pe blog.(Da,eu care nu renunta niciodata).
Am ales sa renunt pentru ca am gresit.Am acuzat,am inselat sentimente,mi-am batut joc.
In ochii singurei fete pe care am iubit-o vreodata am devenit o curva de om.Si mi-o merit.Sper doar sa imi pot restaura imaginea.
Am ajuns la o vorba celebra a unei bloggerite, "Sa nu te-ncrezi in mine" pentru ca niciodata nu o sa fiu cel pe care-l cunosti,as mai completa eu.
Cat despre cei care ma citesc(putini,foarte putini) sa stiti ca nu ma las de scris.O sa incep sa lucrez la ceva,cine stie,poate poate imi iese si mie de-un covrig.

Sa iubiti si sa fiti iubiti.Si sa nu va uitati in stanga si-n dreapta.

Toate cele bune,sa ne auzim!
Author: Alin Todirica
•luni, octombrie 03, 2011
Diminețile păreau o povară repetabilă pentru fiecare dintre noi.Razele soarelui treceau prin geamurile murdare ale tramvaiului și-mi pustiau fața,iar lumina asta murdară parcă îmi inunda orbitele,în încercarea ei de a mă trezi.
Nu știam exact ce căutam în tramvaiul 44.Aș fi putut la fel de bine să merg cu alt tramvai,sau pe jos,
sau cu orice altceva.De obicei,când faci anumite lucruri amorale intri într-o rutină din care nu mai poți ieși decât dacă te scoate cineva.Priveam fețele din jurul meu și parcă oamenii ăștia trăiau în tramvaiul 44 de o viață,de parcă s-ar fi născut aici,de parcă ar fi trăit cu toții aceeași dramă.
Aveam câteva zile de mers cu tramvaiul la activ.Ce univers era carcasa asta din metal ieftin și greu!O îmbinare de sunete,de emoții,de imagini toate luând amploare cu fiecare stație lăsată în urmă.De obicei,la a 5-a stație tramvaiul era gol.Cu excepția mea și a altor doi tineri,un el și o ea,nimeni nu intra în această parte a orașului.N-am înțeles de ce.Să fi fost de vină blocurile vechi,cu aspectul lor comunist și cu aerul ăla de viață tristă,sau gropile de pe trotuare,oricum nu conta.
Stăteam în picioare,deși aș fi putut să ocup oricare dintre scaunele murdare.Și mă uitam la ei.Și le simțeam emoțiile,necuvintele,și privirile care nu-și doreau să se întâlnească.
-Mi-aș dori să stau lângă tine.Se poate?zise el cu glasul tremurând.Îi simțeam transpirația mâinilor pe tâmplele mele ,emoția din glas parcă era a mea.Nerespirand,așteptam un răspuns care să-I apropie,un răspuns care să preceadă unei întrebări.Dar ea dădea pagina indiferentă,citea în continuare și nici măcar nu se uita la el.Oare ce ar fi răspuns dacă ar fi simțit tot ce simțea el?Incertitudine poate,sau certitudinea că nu vroia ca el să se așeze lângă ea.
-Niciodată nu-mi răspunde,părea să-mi zică tipul din priviri.Poate nu era bună întrebarea,poate nu era întrebarea pe care o aștepta domnișoara blondă cu rochiță înflorată și zâmbet de actriță frumoasă.Mă uitam la el cum își târăște trupul,cum trăiește cu senzația că are atâtea să primească de la viață și că el nu poate oferi nimic în schimb.Dramele sunt făcute că să se consume în doi de cele mai multe ori.Sau în trei.Aș fi vrut să le iau în spate toată această tăcere și să fug cu ea,să-i fac să-și zâmbească și să semene cu acele cupluri pe care le vedem în parcuri,vara mai ales.Dar ce folos?Unde dragoste nu e,e doar disperare.Și se pare că tipul înțelegea mai bine ca oricine lucrul acesta.A coborât adâncit în sentimentele lui la următoarea stație.Peste două zile aveam să aflu că a murit călcat de tramvai.Să te arunci în fața destinului,când destinul trebuia să se arunce în fața ta.Și să nu regreți,să nu lași nimic în urmă.
După ce a coborât el,băiatul din tramvai cu inima sfâșiată,m-am uitat la ea tot mai atent.Aș fi putut fi eu în locul lui,poate chiar eu aș fi ales să-mi fie scurs sângele pe șinele astea ruginite de dragul ei.Era chiar frumoasă.Dar avea o frumusețe tristă,apăsătoare,ca și cum zâmbetul ei era o taină,iar taina asta cea mai neaflată din univers.Am coborât împreună la capăt.Ea s-a dus către mama ei și au început să comunice prin semne.

Și atunci am înțeles că-n viață nu te faci auzit prin cuvinte.
Author: Alin Todirica
•joi, septembrie 29, 2011
Azi noapte am început să-ți desenez corpul pe tavan.L-am făcut frumos,cu un contur de un gri barbar,ți-am accentuat mai ales detaliile,pentru că astea te fac mai frumoasă.Am uitat puțin cum arăți.Sunt neclare imaginile cu șoldurile tale,cu sânii și mâinile tale.Dar cel mai clar îți văd ochii.Și sclipirea din ei,pentru care am străbătut drumul spre tine.Un drum din asfalt topit,iar tălpile mele din carne de muritor.Ar fi fost mai simplu să-mi tai picioarele și să-mi cumpăr aripi.Dar,așa sunt eu.Un zgârcit.Și mereu ajung la tine târându-mă.Și am continuat desenându-ți pieptul.Cu fiecare mușchi,cu fiecare detaliu al sânilor tăi,acel paradis al dorințelor neîmplinite.Oamenii trăiesc prin detalii.Detaliile ne fac să nu semănăm între noi,detaliile ne fac să ne simțim atrași.Un detaliu iubește alt detaliu.Mulți nu înțeleg asta,la fel cum nici eu nu am înțeles de ce te iubesc până nu te-am văzut goală prin patul meu,până nu am înțeles că dacă lumea ar fi început cu noi doi,nu ar mai fi fost nevoie de Adam și de Eva.Și Adam nici măcar n-a iubit-o pe Eva.De ce n-a iubit-o?Pentru că nu poți să iubești o femeie dacă nu lupți pentru ea.
Tot mai mulți oameni cred că știu totul despre mine.Cred că știu când sufăr,se uită la mine și îmi spun râzând cu gura până la urechi că ei sunt fericiți a€œeu de ce nu pot fi?”.Și-i las așa,în fericirea lor,iar eu îmi văd în continuare de drumul spre tine.
Author: Alin Todirica
•vineri, februarie 18, 2011
În fiecare dimineaţă,generalul se trezea singur în camera albă,cu un pat,o veioză şi o masă de lucru.Nu-i plăcea aglomeraţia în general,de aceea nu prefera să aibă prea multe lucruri în dormitor.Nu mai gustase alcool de mult,aproape îi uitase gustul.Nici cafea nu mai beia.Fiecare dimineaţă se rezuma la ţigara fumată pe balcon.Îi plăcea mult vederea asupra blocurilor,cu zugrăveala lor ieftină şi forma supărător de dreptunghică.Tutunul îi rămăsese singurul lucru de care-şi putea aduce aminte.Şi nu şi-ar aduce aminte nici de el,dacă n-ar găsi pachetul cu ţigări în fiecare dimineaţă în buzunarul de la haina din piele.
Prima ţigară i se părea mereu ciudată.Nu de puţine ori se îneca cu fumul.Avea un sentiment ciudat,parcă trăise o viaţă întreagă şi nu şi-o mai putea aminti.Încercase de ceva timp să-şi aducă aminte de copilăria lui,de tinereţea lui,însă obosea repede.Într-un album vechi,găsise câteva poze cu un bărbat înalt,brunet,cu umeri laţi şi mâini puternice.Vedea atâtea feţe,dar nu putea să facă legături.Nu mai ştia nimic despre el,despre alţii,despre ce a fost cu adevărat.Îi plăcea să spună doar atât:,,Contează mai puţin ce am fost,important este că acum sunt ceea ce faptele mele sunt!”.

Uneori,treceau pe la el prin vizită diferiţi bărbaţi în uniforme verzi-maronii,cu bocanci de un negru strălucitor,dar cu tălpile bocancilor murdare.Pentru el,oamenii erau asemenea bogancilor frumoşi care lasă atâta mizerie când călca pe gresia albă.Nu mânca mai nimic toată ziua.Dimineaţa,intra în bucătărie cu tălpile goale,deschidea frigiderul şi îşi pregătea mereu acelaşi mic dejun.Pâine cu unt şi o cană cu lapte.Senzaţia de răcoare ce i-o transmitea gresia îl făcea să simtă că trăieşte.Uneori,avea un sentiment glaciar când îşi privea cele două găuri din piciorul drept.Nu ştia de unde le are.

Se uita în oglindă şi vedea în fiecare zi cum îi creşte părul pe faţă.Încerca să se bărbierească şi mereu se tăia,faţa îi sângera,iar la vederea lichidului roşu zâmbea ca un nebun când are senzaţia că a descoperit cele mai mari secrete ale Universului.Uneori chiar râdea,un râs enervant,zgomotos,care se încheia mereu cu o tuse seacă.

După-amiezile le petrecea în parcuri,singur pe băncile care ştiau atâtea despre atâţia.Spunea uneori că băncile sunt oamenii lumii lor.Oameni fără amintiri.El şi băncile aveau în comun cel puţin două lucruri.Primul,ar fi lipsa amintirilor.Al doilea, prezenţa viselor.Visau să aibă amintiri.


În fiecare seară,o doamnă cu o pălărie maronie îi călca pragul apartamentului.Petreceau în linişte ore întregi.O plătea să-i audă bătăile inimii,o plătea să stea întinsă în patul lui.Stăteau îmbrăţişaţi ore întregi şi nici măcar nu se sărutau.Se priveau,abia îşi spuneau câteva cuvinte.De preţiozităţi inutile nici nu mai putea fi vorba.Şi generalul adormea mereu,în braţele aceleiaşi femei.

În ziua în care tu ai plecat iar timpul nu a mai însemnat nimic nici pentru mine,am vrut să-i spun adevărul generalului.Am vrut să-i spun că a ucis,am vrut să-i spun că a iubit mai mult decât putea s-o facă oricine altcineva.Am vrut să-i spun că în bătălie se gândea la ea,iar ea îşi vindea trupul prin paturi cu cearşafuri albe bărbaţilor cu mâinile murdare.
Şi i-aş fi spus toate acestea chiar dacă mâine nu şi-ar fi adus aminte de nimic.
Pentru ce atâta dragoste,pentru ce atâta încredere dacă încrederea nu-i decât un cuţit pe care-l pui jos ştiind că într-o zi vei călca în el?
Să ştiţi că generalul încă trăieşte.Şi să ştiţi că eu încă o caut pe ea.
Author: Alin Todirica
•duminică, septembrie 05, 2010

My name is... (2008) from dorin moldoveanu on Vimeo.

Author: Alin Todirica
•vineri, septembrie 03, 2010
“Bună seara, şi bine aţi revenit la un nou episod din "Viaţa în 30 de secunde".
În această seară, vă voi arăta cum se prepară visele.
Lumea crede că e un proces foarte simplu şi uşor, dar e un pic mai complicat de atât. După cum puteţi vedea, cheia e o combinaţie foarte delicată de ingrediente complexe...
Mai întâi, punem nişte gânduri la întâmplare , apoi adăugăm câteva amintiri vagi din timpul zilei, amestecate cu nişte amintiri din trecut. ( Se pot face şi porţii pentru 2 persoane ).
Iubire, prietenii, relaţii, şi alte cuvinte care se termină în doi… de "i".
Lucruri văzute şi deasemenea, personale...(nu uitaţi să presăraţi şi ceva sunete,de preferat acorduri de vioară)
Lăsăm la foc mic timp de câteva secunde,după care amestecăm.Eventual,se pot adăuga după preferinţă locuri,spaţii,dimensiuni.”
Bucătarul rotofei adormise cu capul pe masa din bucătărie.Dacă cineva l-ar fi trezit,ar fi făcut un gest de cruzime.
În somn visă că e pe o clădire înaltă,ţinându-se cu o mână de balustradă,iar cu cealaltă sfidând un apus extraordinar.Picioarele îi erau îngheţate şi tremurau de frig şi de încordare.Era la un pas de moarte,iar lacrimile îi curgeau indiferente pe obrazul luminat de soare.Trase aer în piept şi se aruncă în gol,în scurta călătorie spre infinit.
-Până aici e bine,îşi zicea în gând cu fiecare etaj coborât în viteză.
Un bubuit puternic,apoi o linişte morbidă în micul univers citadin.Bucataraşul nostru deshise tâmpla ca floarea primăvară,iar trupul greoi se odihnea liniştit pe asfaltul fierbinte.

“Ce păcat că de ultimele 30 de secunde din viaţă nu o să ne putem aduce aminte niciodat㦔,zise bucătarul trezit din visare.
Author: Alin Todirica
•marți, martie 09, 2010
Stăteam goi în patul care ştia atâtea despre tot ce ne lega.Trupurile transpirate se întâlneau pentru a nu ştiu câta oară.Pusă lângă pielea ei,catifeaua ar fi fost aspră.
Întunericul ne apropia mai mult de fiecare dată.Ea îşi plimba cu eleganţă degetele lungi pe pieptul meu.Simţi pieptul asta domnişoară?E loc de mulţi oameni în el.Am fost pentru mult timp bolnav de suflet.Aş fi fost în stare să-l vând pentru a primi un înger păzitor.Dar în lumea mea,îngerii sunt doar din marmură,şi se odihnesc pe mormintele celor ce-au plecat de mult spre locuri mai bune.
-Te-ai gândit vreodată cum ar fi viaţa dacă am trăi atâta timp cât arde un chibrit?
Întrebarea ei m-a trezit din visare.Am căutat un răspuns raţional,însă n-am găsit nimic.Am căzut apoi în ocna cuvintelor,şi cu un glas scăzut am început să-i răspund:
-A fost odată un băţ de chibrit şi-o fată.Şi singurul lucru pe care-l aveau în comun era focul dragostei.Deşi chibritul o iubea,ea nu-i împărtăşea sentimentele.Şi ştii care au fost ultimele cuvinte ale chibritului?"Iubita mea,eu sunt doar un chibrit cu care ţi-ai aprins ultima ţigară.Şi da,o să ard şi mâine în mintea ta"
-Şi ce vrei să spui cu asta?
-Vreau să spun că acel chibrit a renunţat la propria existenţa pentru a-şi face fericită stăpâna.El şi-a trăit viaţa intens până în ultima clipă.Dacă viaţă mea ar dura atâta timp cât arde un chibrit,aş vrea să fii tu cea care îmi dă foc.
Şi o văd cum zâmbeşte fericită,apoi îşi lipeşte buzele de obrazul meu nebărbierit.
Oare aş muri pentru tine?
Cu siguranţă nu.Dar trăiesc pentru tine...
Author: Alin Todirica
•marți, ianuarie 19, 2010
L-am avut când ţi-am spus un adevăr
Mi-a rămas când te-am minţit
L-am pierdut când am plecat de lângă tine.
Mi-a căzut când mă urcăm în trenul numit Destin.
L-am revăzut strivit de roţile trenului.
A fost înviat de o domnişoară,
într-un tramvai.
(Încă o mai caut,în diferite lumi)
L-am găsit undeva în mine, strâns într-un colţ,
ferindu-se de celelalte gânduri.
Ultimul zâmbet,s-a pierdut printre degetele tale.
Ultimul zâmbet,l-am zâmbit.
Author: Alin Todirica
•joi, mai 07, 2009


Omului ii place sa fie primul in ierarhia vietuitoarelor.Nu este primul pentru ca ar avea abilitatile necesare sau pentru ca ar merita sa fie acolo.E primul pentru ca el s-a pus acolo.
Cum acest articol nu a inceput prea interesant sau cum are tendinta sa va plictiseasca,o sa va povestesc intamplarea urmatoare.
Stiti pistoalele alea cu bile care le gasim adesea in pietele rusilor...Pistoalele alea de jucarie care poti sa le arunci la gunoi imediat dupa ce tragi o data cu ele.Haide mai...cum sa nu le stiti?Fiecare dintre noi a copilarit cu asa ceva.Un astfel de pistol avea si Razvan.Nu conteaza cum sau prin ce mijloace l-a dobandit,important e ca se putea bucura de el.
Asa...La inceput,Razvan a avut o singura bila pe care a pierdut-o.Nu pot sa va spun cat de suparat a fost si cat m-a rugat sa-l ajut sa-si gaseasca bila.Eram doar doi copii care numarau sau cautam(nici noi nu stim sigur) o singura bila.Apoi...nu pot sa va spun cat de dezamagita a fost Raluca ca nu i-a gasit bile lui Razvan in tot Rasnovul.
Dar a facut Razvan ce a facut si si-a gasit bile.Si inca multe...multe si galbene,ca asa ii placea lui culoarea.
Intr-o seara,il supara un muscoi.Unul dinala mare,cum mai vedeam noi in BuggsLife.Si aprig s-a maniat Razvan.Si-a scos pistolul.L-a inarmat.Apoi,a urmat asta:
Muscoiu':BZZZZZZ
Razvan:POC-POC.
Dupa primul glonte,abia mai misca muscoiul.Dupa al doilea insa,a inchinat steagul.Noua ne-a ramas a spune doar:Aleluia brother!
Dar...ce sa-i faci si muscoilui.Daca l-a mancat pe el buza sa zica bazz...Si daca l-a mancat degetul pe Razvan sa apese pe tragaci...
Fiind foarte multumit de fapta sa, Razvan a scos telefonul si a pozat trupul neinsufletit.Apoi,si-a scris la status:Am omorat un muscoi!