Author: Alin Todirica
•vineri, februarie 18, 2011
În fiecare dimineaţă,generalul se trezea singur în camera albă,cu un pat,o veioză şi o masă de lucru.Nu-i plăcea aglomeraţia în general,de aceea nu prefera să aibă prea multe lucruri în dormitor.Nu mai gustase alcool de mult,aproape îi uitase gustul.Nici cafea nu mai beia.Fiecare dimineaţă se rezuma la ţigara fumată pe balcon.Îi plăcea mult vederea asupra blocurilor,cu zugrăveala lor ieftină şi forma supărător de dreptunghică.Tutunul îi rămăsese singurul lucru de care-şi putea aduce aminte.Şi nu şi-ar aduce aminte nici de el,dacă n-ar găsi pachetul cu ţigări în fiecare dimineaţă în buzunarul de la haina din piele.
Prima ţigară i se părea mereu ciudată.Nu de puţine ori se îneca cu fumul.Avea un sentiment ciudat,parcă trăise o viaţă întreagă şi nu şi-o mai putea aminti.Încercase de ceva timp să-şi aducă aminte de copilăria lui,de tinereţea lui,însă obosea repede.Într-un album vechi,găsise câteva poze cu un bărbat înalt,brunet,cu umeri laţi şi mâini puternice.Vedea atâtea feţe,dar nu putea să facă legături.Nu mai ştia nimic despre el,despre alţii,despre ce a fost cu adevărat.Îi plăcea să spună doar atât:,,Contează mai puţin ce am fost,important este că acum sunt ceea ce faptele mele sunt!”.

Uneori,treceau pe la el prin vizită diferiţi bărbaţi în uniforme verzi-maronii,cu bocanci de un negru strălucitor,dar cu tălpile bocancilor murdare.Pentru el,oamenii erau asemenea bogancilor frumoşi care lasă atâta mizerie când călca pe gresia albă.Nu mânca mai nimic toată ziua.Dimineaţa,intra în bucătărie cu tălpile goale,deschidea frigiderul şi îşi pregătea mereu acelaşi mic dejun.Pâine cu unt şi o cană cu lapte.Senzaţia de răcoare ce i-o transmitea gresia îl făcea să simtă că trăieşte.Uneori,avea un sentiment glaciar când îşi privea cele două găuri din piciorul drept.Nu ştia de unde le are.

Se uita în oglindă şi vedea în fiecare zi cum îi creşte părul pe faţă.Încerca să se bărbierească şi mereu se tăia,faţa îi sângera,iar la vederea lichidului roşu zâmbea ca un nebun când are senzaţia că a descoperit cele mai mari secrete ale Universului.Uneori chiar râdea,un râs enervant,zgomotos,care se încheia mereu cu o tuse seacă.

După-amiezile le petrecea în parcuri,singur pe băncile care ştiau atâtea despre atâţia.Spunea uneori că băncile sunt oamenii lumii lor.Oameni fără amintiri.El şi băncile aveau în comun cel puţin două lucruri.Primul,ar fi lipsa amintirilor.Al doilea, prezenţa viselor.Visau să aibă amintiri.


În fiecare seară,o doamnă cu o pălărie maronie îi călca pragul apartamentului.Petreceau în linişte ore întregi.O plătea să-i audă bătăile inimii,o plătea să stea întinsă în patul lui.Stăteau îmbrăţişaţi ore întregi şi nici măcar nu se sărutau.Se priveau,abia îşi spuneau câteva cuvinte.De preţiozităţi inutile nici nu mai putea fi vorba.Şi generalul adormea mereu,în braţele aceleiaşi femei.

În ziua în care tu ai plecat iar timpul nu a mai însemnat nimic nici pentru mine,am vrut să-i spun adevărul generalului.Am vrut să-i spun că a ucis,am vrut să-i spun că a iubit mai mult decât putea s-o facă oricine altcineva.Am vrut să-i spun că în bătălie se gândea la ea,iar ea îşi vindea trupul prin paturi cu cearşafuri albe bărbaţilor cu mâinile murdare.
Şi i-aş fi spus toate acestea chiar dacă mâine nu şi-ar fi adus aminte de nimic.
Pentru ce atâta dragoste,pentru ce atâta încredere dacă încrederea nu-i decât un cuţit pe care-l pui jos ştiind că într-o zi vei călca în el?
Să ştiţi că generalul încă trăieşte.Şi să ştiţi că eu încă o caut pe ea.