Author: Alin Todirica
•duminică, octombrie 09, 2011
Am ales sa renunt la scrisul pe blog.(Da,eu care nu renunta niciodata).
Am ales sa renunt pentru ca am gresit.Am acuzat,am inselat sentimente,mi-am batut joc.
In ochii singurei fete pe care am iubit-o vreodata am devenit o curva de om.Si mi-o merit.Sper doar sa imi pot restaura imaginea.
Am ajuns la o vorba celebra a unei bloggerite, "Sa nu te-ncrezi in mine" pentru ca niciodata nu o sa fiu cel pe care-l cunosti,as mai completa eu.
Cat despre cei care ma citesc(putini,foarte putini) sa stiti ca nu ma las de scris.O sa incep sa lucrez la ceva,cine stie,poate poate imi iese si mie de-un covrig.

Sa iubiti si sa fiti iubiti.Si sa nu va uitati in stanga si-n dreapta.

Toate cele bune,sa ne auzim!
Author: Alin Todirica
•luni, octombrie 03, 2011
Diminețile păreau o povară repetabilă pentru fiecare dintre noi.Razele soarelui treceau prin geamurile murdare ale tramvaiului și-mi pustiau fața,iar lumina asta murdară parcă îmi inunda orbitele,în încercarea ei de a mă trezi.
Nu știam exact ce căutam în tramvaiul 44.Aș fi putut la fel de bine să merg cu alt tramvai,sau pe jos,
sau cu orice altceva.De obicei,când faci anumite lucruri amorale intri într-o rutină din care nu mai poți ieși decât dacă te scoate cineva.Priveam fețele din jurul meu și parcă oamenii ăștia trăiau în tramvaiul 44 de o viață,de parcă s-ar fi născut aici,de parcă ar fi trăit cu toții aceeași dramă.
Aveam câteva zile de mers cu tramvaiul la activ.Ce univers era carcasa asta din metal ieftin și greu!O îmbinare de sunete,de emoții,de imagini toate luând amploare cu fiecare stație lăsată în urmă.De obicei,la a 5-a stație tramvaiul era gol.Cu excepția mea și a altor doi tineri,un el și o ea,nimeni nu intra în această parte a orașului.N-am înțeles de ce.Să fi fost de vină blocurile vechi,cu aspectul lor comunist și cu aerul ăla de viață tristă,sau gropile de pe trotuare,oricum nu conta.
Stăteam în picioare,deși aș fi putut să ocup oricare dintre scaunele murdare.Și mă uitam la ei.Și le simțeam emoțiile,necuvintele,și privirile care nu-și doreau să se întâlnească.
-Mi-aș dori să stau lângă tine.Se poate?zise el cu glasul tremurând.Îi simțeam transpirația mâinilor pe tâmplele mele ,emoția din glas parcă era a mea.Nerespirand,așteptam un răspuns care să-I apropie,un răspuns care să preceadă unei întrebări.Dar ea dădea pagina indiferentă,citea în continuare și nici măcar nu se uita la el.Oare ce ar fi răspuns dacă ar fi simțit tot ce simțea el?Incertitudine poate,sau certitudinea că nu vroia ca el să se așeze lângă ea.
-Niciodată nu-mi răspunde,părea să-mi zică tipul din priviri.Poate nu era bună întrebarea,poate nu era întrebarea pe care o aștepta domnișoara blondă cu rochiță înflorată și zâmbet de actriță frumoasă.Mă uitam la el cum își târăște trupul,cum trăiește cu senzația că are atâtea să primească de la viață și că el nu poate oferi nimic în schimb.Dramele sunt făcute că să se consume în doi de cele mai multe ori.Sau în trei.Aș fi vrut să le iau în spate toată această tăcere și să fug cu ea,să-i fac să-și zâmbească și să semene cu acele cupluri pe care le vedem în parcuri,vara mai ales.Dar ce folos?Unde dragoste nu e,e doar disperare.Și se pare că tipul înțelegea mai bine ca oricine lucrul acesta.A coborât adâncit în sentimentele lui la următoarea stație.Peste două zile aveam să aflu că a murit călcat de tramvai.Să te arunci în fața destinului,când destinul trebuia să se arunce în fața ta.Și să nu regreți,să nu lași nimic în urmă.
După ce a coborât el,băiatul din tramvai cu inima sfâșiată,m-am uitat la ea tot mai atent.Aș fi putut fi eu în locul lui,poate chiar eu aș fi ales să-mi fie scurs sângele pe șinele astea ruginite de dragul ei.Era chiar frumoasă.Dar avea o frumusețe tristă,apăsătoare,ca și cum zâmbetul ei era o taină,iar taina asta cea mai neaflată din univers.Am coborât împreună la capăt.Ea s-a dus către mama ei și au început să comunice prin semne.

Și atunci am înțeles că-n viață nu te faci auzit prin cuvinte.
Author: Alin Todirica
•joi, septembrie 29, 2011
Azi noapte am început să-ți desenez corpul pe tavan.L-am făcut frumos,cu un contur de un gri barbar,ți-am accentuat mai ales detaliile,pentru că astea te fac mai frumoasă.Am uitat puțin cum arăți.Sunt neclare imaginile cu șoldurile tale,cu sânii și mâinile tale.Dar cel mai clar îți văd ochii.Și sclipirea din ei,pentru care am străbătut drumul spre tine.Un drum din asfalt topit,iar tălpile mele din carne de muritor.Ar fi fost mai simplu să-mi tai picioarele și să-mi cumpăr aripi.Dar,așa sunt eu.Un zgârcit.Și mereu ajung la tine târându-mă.Și am continuat desenându-ți pieptul.Cu fiecare mușchi,cu fiecare detaliu al sânilor tăi,acel paradis al dorințelor neîmplinite.Oamenii trăiesc prin detalii.Detaliile ne fac să nu semănăm între noi,detaliile ne fac să ne simțim atrași.Un detaliu iubește alt detaliu.Mulți nu înțeleg asta,la fel cum nici eu nu am înțeles de ce te iubesc până nu te-am văzut goală prin patul meu,până nu am înțeles că dacă lumea ar fi început cu noi doi,nu ar mai fi fost nevoie de Adam și de Eva.Și Adam nici măcar n-a iubit-o pe Eva.De ce n-a iubit-o?Pentru că nu poți să iubești o femeie dacă nu lupți pentru ea.
Tot mai mulți oameni cred că știu totul despre mine.Cred că știu când sufăr,se uită la mine și îmi spun râzând cu gura până la urechi că ei sunt fericiți a€œeu de ce nu pot fi?”.Și-i las așa,în fericirea lor,iar eu îmi văd în continuare de drumul spre tine.
Author: Alin Todirica
•vineri, februarie 18, 2011
În fiecare dimineaţă,generalul se trezea singur în camera albă,cu un pat,o veioză şi o masă de lucru.Nu-i plăcea aglomeraţia în general,de aceea nu prefera să aibă prea multe lucruri în dormitor.Nu mai gustase alcool de mult,aproape îi uitase gustul.Nici cafea nu mai beia.Fiecare dimineaţă se rezuma la ţigara fumată pe balcon.Îi plăcea mult vederea asupra blocurilor,cu zugrăveala lor ieftină şi forma supărător de dreptunghică.Tutunul îi rămăsese singurul lucru de care-şi putea aduce aminte.Şi nu şi-ar aduce aminte nici de el,dacă n-ar găsi pachetul cu ţigări în fiecare dimineaţă în buzunarul de la haina din piele.
Prima ţigară i se părea mereu ciudată.Nu de puţine ori se îneca cu fumul.Avea un sentiment ciudat,parcă trăise o viaţă întreagă şi nu şi-o mai putea aminti.Încercase de ceva timp să-şi aducă aminte de copilăria lui,de tinereţea lui,însă obosea repede.Într-un album vechi,găsise câteva poze cu un bărbat înalt,brunet,cu umeri laţi şi mâini puternice.Vedea atâtea feţe,dar nu putea să facă legături.Nu mai ştia nimic despre el,despre alţii,despre ce a fost cu adevărat.Îi plăcea să spună doar atât:,,Contează mai puţin ce am fost,important este că acum sunt ceea ce faptele mele sunt!”.

Uneori,treceau pe la el prin vizită diferiţi bărbaţi în uniforme verzi-maronii,cu bocanci de un negru strălucitor,dar cu tălpile bocancilor murdare.Pentru el,oamenii erau asemenea bogancilor frumoşi care lasă atâta mizerie când călca pe gresia albă.Nu mânca mai nimic toată ziua.Dimineaţa,intra în bucătărie cu tălpile goale,deschidea frigiderul şi îşi pregătea mereu acelaşi mic dejun.Pâine cu unt şi o cană cu lapte.Senzaţia de răcoare ce i-o transmitea gresia îl făcea să simtă că trăieşte.Uneori,avea un sentiment glaciar când îşi privea cele două găuri din piciorul drept.Nu ştia de unde le are.

Se uita în oglindă şi vedea în fiecare zi cum îi creşte părul pe faţă.Încerca să se bărbierească şi mereu se tăia,faţa îi sângera,iar la vederea lichidului roşu zâmbea ca un nebun când are senzaţia că a descoperit cele mai mari secrete ale Universului.Uneori chiar râdea,un râs enervant,zgomotos,care se încheia mereu cu o tuse seacă.

După-amiezile le petrecea în parcuri,singur pe băncile care ştiau atâtea despre atâţia.Spunea uneori că băncile sunt oamenii lumii lor.Oameni fără amintiri.El şi băncile aveau în comun cel puţin două lucruri.Primul,ar fi lipsa amintirilor.Al doilea, prezenţa viselor.Visau să aibă amintiri.


În fiecare seară,o doamnă cu o pălărie maronie îi călca pragul apartamentului.Petreceau în linişte ore întregi.O plătea să-i audă bătăile inimii,o plătea să stea întinsă în patul lui.Stăteau îmbrăţişaţi ore întregi şi nici măcar nu se sărutau.Se priveau,abia îşi spuneau câteva cuvinte.De preţiozităţi inutile nici nu mai putea fi vorba.Şi generalul adormea mereu,în braţele aceleiaşi femei.

În ziua în care tu ai plecat iar timpul nu a mai însemnat nimic nici pentru mine,am vrut să-i spun adevărul generalului.Am vrut să-i spun că a ucis,am vrut să-i spun că a iubit mai mult decât putea s-o facă oricine altcineva.Am vrut să-i spun că în bătălie se gândea la ea,iar ea îşi vindea trupul prin paturi cu cearşafuri albe bărbaţilor cu mâinile murdare.
Şi i-aş fi spus toate acestea chiar dacă mâine nu şi-ar fi adus aminte de nimic.
Pentru ce atâta dragoste,pentru ce atâta încredere dacă încrederea nu-i decât un cuţit pe care-l pui jos ştiind că într-o zi vei călca în el?
Să ştiţi că generalul încă trăieşte.Şi să ştiţi că eu încă o caut pe ea.