Author: Alin Todirica
•duminică, octombrie 09, 2011
Am ales sa renunt la scrisul pe blog.(Da,eu care nu renunta niciodata).
Am ales sa renunt pentru ca am gresit.Am acuzat,am inselat sentimente,mi-am batut joc.
In ochii singurei fete pe care am iubit-o vreodata am devenit o curva de om.Si mi-o merit.Sper doar sa imi pot restaura imaginea.
Am ajuns la o vorba celebra a unei bloggerite, "Sa nu te-ncrezi in mine" pentru ca niciodata nu o sa fiu cel pe care-l cunosti,as mai completa eu.
Cat despre cei care ma citesc(putini,foarte putini) sa stiti ca nu ma las de scris.O sa incep sa lucrez la ceva,cine stie,poate poate imi iese si mie de-un covrig.

Sa iubiti si sa fiti iubiti.Si sa nu va uitati in stanga si-n dreapta.

Toate cele bune,sa ne auzim!
Author: Alin Todirica
•luni, octombrie 03, 2011
Diminețile păreau o povară repetabilă pentru fiecare dintre noi.Razele soarelui treceau prin geamurile murdare ale tramvaiului și-mi pustiau fața,iar lumina asta murdară parcă îmi inunda orbitele,în încercarea ei de a mă trezi.
Nu știam exact ce căutam în tramvaiul 44.Aș fi putut la fel de bine să merg cu alt tramvai,sau pe jos,
sau cu orice altceva.De obicei,când faci anumite lucruri amorale intri într-o rutină din care nu mai poți ieși decât dacă te scoate cineva.Priveam fețele din jurul meu și parcă oamenii ăștia trăiau în tramvaiul 44 de o viață,de parcă s-ar fi născut aici,de parcă ar fi trăit cu toții aceeași dramă.
Aveam câteva zile de mers cu tramvaiul la activ.Ce univers era carcasa asta din metal ieftin și greu!O îmbinare de sunete,de emoții,de imagini toate luând amploare cu fiecare stație lăsată în urmă.De obicei,la a 5-a stație tramvaiul era gol.Cu excepția mea și a altor doi tineri,un el și o ea,nimeni nu intra în această parte a orașului.N-am înțeles de ce.Să fi fost de vină blocurile vechi,cu aspectul lor comunist și cu aerul ăla de viață tristă,sau gropile de pe trotuare,oricum nu conta.
Stăteam în picioare,deși aș fi putut să ocup oricare dintre scaunele murdare.Și mă uitam la ei.Și le simțeam emoțiile,necuvintele,și privirile care nu-și doreau să se întâlnească.
-Mi-aș dori să stau lângă tine.Se poate?zise el cu glasul tremurând.Îi simțeam transpirația mâinilor pe tâmplele mele ,emoția din glas parcă era a mea.Nerespirand,așteptam un răspuns care să-I apropie,un răspuns care să preceadă unei întrebări.Dar ea dădea pagina indiferentă,citea în continuare și nici măcar nu se uita la el.Oare ce ar fi răspuns dacă ar fi simțit tot ce simțea el?Incertitudine poate,sau certitudinea că nu vroia ca el să se așeze lângă ea.
-Niciodată nu-mi răspunde,părea să-mi zică tipul din priviri.Poate nu era bună întrebarea,poate nu era întrebarea pe care o aștepta domnișoara blondă cu rochiță înflorată și zâmbet de actriță frumoasă.Mă uitam la el cum își târăște trupul,cum trăiește cu senzația că are atâtea să primească de la viață și că el nu poate oferi nimic în schimb.Dramele sunt făcute că să se consume în doi de cele mai multe ori.Sau în trei.Aș fi vrut să le iau în spate toată această tăcere și să fug cu ea,să-i fac să-și zâmbească și să semene cu acele cupluri pe care le vedem în parcuri,vara mai ales.Dar ce folos?Unde dragoste nu e,e doar disperare.Și se pare că tipul înțelegea mai bine ca oricine lucrul acesta.A coborât adâncit în sentimentele lui la următoarea stație.Peste două zile aveam să aflu că a murit călcat de tramvai.Să te arunci în fața destinului,când destinul trebuia să se arunce în fața ta.Și să nu regreți,să nu lași nimic în urmă.
După ce a coborât el,băiatul din tramvai cu inima sfâșiată,m-am uitat la ea tot mai atent.Aș fi putut fi eu în locul lui,poate chiar eu aș fi ales să-mi fie scurs sângele pe șinele astea ruginite de dragul ei.Era chiar frumoasă.Dar avea o frumusețe tristă,apăsătoare,ca și cum zâmbetul ei era o taină,iar taina asta cea mai neaflată din univers.Am coborât împreună la capăt.Ea s-a dus către mama ei și au început să comunice prin semne.

Și atunci am înțeles că-n viață nu te faci auzit prin cuvinte.